Taiwan
Republica China 中華民國   Zhōnghuá Mínguó (pinyin)
Drapel[*]​ Stemă[*]​
Imn:  National Anthem of the Republic of China[*][[National Anthem of the Republic of China (national anthem composed by Cheng Maoyun with lyrics by Sun Yat-sen)|​]]
Show map of territories administered by the ROC (Taiwan Area) Show map of Taiwan (dark green) with ROC Mainland Area and historical claims (light green)[a]
Geografie
Suprafață
- totală	36,197 km²
Cel mai înalt punct	Kanasi[*][[Kanasi (highest mountain in Taiwan)|​]] (3.952 m)
Cel mai mare oraș	Noul Taipei
Vecini	Japonia Filipine Republica Populară Chineză
Fus orar	timpul standard național (UTC+8)
Populație
Populație
- Recensământ 2020	23.829.897
Densitate	646 loc/km²
- Estimare ianuarie 2025	▼ 23.396.049 [6]
Limbi oficiale	chineza standard[c]
Etnonim	taiwanez
Guvernare
Sistem politic	Republică unitară semi-prezidențială [5]
Președinte	Lai Ching-te
Vicepreședinte	Hsiao Bi-khim
Legislativ	Yuanul Legislativ
Capitala	Taipei[b][3]
Istorie
Constituirea
Stăpânire Qing	1683
Stăpânire japoneză	17 aprilie 1895
Administrația Republicii China	25 octombrie 1945
Economie
PIB (PPC)	2025
- Total	▲ 1.966 trilioane $[8]
- Pe cap de locuitor	▲ $84.082[8] (locul al 11-lea)
PIB (nominal)	2025
- Total	▲ 805 miliarde $[8] (locul al 21-lea)
- Pe cap de locuitor	(locul al 30-lea)▲ $34.426[8]
Gini (2022)	34,2[10]
IDU (2021)	▲ 0,926 (locul al 19-lea)
Monedă	dolar nou taiwanez (TWD)
Coduri și identificatori
Cod CIO	TPE[11]
Cod mobil	466
Prefix telefonic	+886
ISO 3166-2	TW
Domeniu Internet	.tw, .台灣, .台湾
Prezență online
site web oficial hasthtag
Modifică date / text

Taiwan (chineză tradițională:臺灣; chineză simplificată:台湾; pinyin: Táiwān),^[e] numit oficial Republica China (RC), este un stat^[15] din Asia de Est.^[h] Insula principală a Taiwanului, cunoscută și sub numele de Formosa, este situată între Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud, în nord-vestul Oceanului Pacific, având Republica Populară Chineză la nord-vest, Japonia la nord-est și Filipine la sud. Teritoriul are o suprafață de 35.808 kilometri pătrați și este caracterizat de lanțuri muntoase care domină cele două treimi estice, în timp ce câmpiile din treimea vestică concentrează cea mai mare parte a populației, puternic urbanizate. Teritoriile aflate sub controlul Republicii China includ, în total, 168 de insule,^[i] cu o suprafață cumulată de 36.193 kilometri pătrați.^[27][28] Cea mai mare aglomerare metropolitană este formată din Taipei (capitala), Noul Taipei și Keelung. Cu aproximativ 23,9 milioane de locuitori, Taiwan se numără printre cele mai dens populate state din lume.

Taiwan este locuit de cel puțin 25.000 de ani. Strămoșii populațiilor indigene taiwaneze s-au stabilit pe insulă în urmă cu aproximativ 6.000 de ani. În secolul al XVII-lea, imigrația han chineză la scară largă a început sub administrația colonială olandeză și a continuat sub Regatul Tungning, primul stat predominant han chinez din istoria Taiwanului. Insula a fost anexată în 1683 de dinastia Qing și cedată Imperiului Japoniei în 1895. Republica China, care răsturnase dinastia Qing în 1912 sub conducerea lui Sun Yat-sen, a preluat controlul asupra Taiwanului după capitularea Japoniei în Al Doilea Război Mondial. Ulterior, în urma pierderii Chinei continentale în favoarea comuniștilor în Războiul Civil Chinez, guvernul Republicii China s-a retras în Taiwan în 1949, sub conducerea Kuomintangului (KMT).

Începând cu anii 1960, Taiwan a cunoscut o creștere economică rapidă și un proces accelerat de industrializare, cunoscut sub denumirea de „Miracolul taiwanez”.^[29] La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, Republica China a trecut de la un regim cu partid unic, aflat sub lege marțială, la o democrație multipartidă, primele alegeri prezidențiale directe având loc în 1996. Economia Taiwanului, orientată spre export, este a 21-a ca mărime din lume după produsul intern brut nominal și a 20-a după paritatea puterii de cumpărare, fiind axată în principal pe industriile siderurgică, constructoare de mașini, electronică, a semiconductorilor și chimică. Taiwan este un stat dezvoltat,^[30][31] situându-se pe poziții înalte la nivel mondial în ceea ce privește libertățile civile,^[32] sistemul de sănătate^[33] și nivelul dezvoltării umane.^[d][9]

Statutul politic și internațional al Taiwanului este contestat. Deși a fost membru fondator al Organizația Națiunilor Unite sub denumirea de Republica China, acesta nu mai reprezintă China în cadrul ONU după ce, în 1971, statele membre au decis recunoașterea Republicii Populare Chineze ca reprezentant legitim al Chinei. Republica China și-a menținut pretenția de a fi singurul reprezentant legitim al Chinei și al teritoriului acesteia până în 1991, când a încetat să mai considere Partidul Comunist Chinez drept o organizație rebelă și a recunoscut controlul acestuia asupra Chinei continentale. Taiwan este revendicat de Republica Populară Chineză, care refuză să stabilească relații diplomatice cu statele ce recunosc Republica China. Taiwan menține relații diplomatice oficiale cu 11 dintre cele 193 de state membre ale ONU și cu Sfântul Scaun. Numeroase alte state întrețin relații neoficiale cu Taiwanul prin birouri de reprezentare și instituții care funcționează de facto ca ambasade și consulate, în principal din considerente politice și economice. Organizațiile internaționale la care participă Republica Populară Chineză fie refuză acordarea calității de membru Taiwanului, fie permit participarea acestuia pe o bază non-statală.

Pe plan intern, principala linie de diviziune politică este între Coaliția Pan-Albastră și Coaliția Pan-Verde, care reprezintă principalele blocuri politice și electorale din Taiwan, nu partide politice individuale. Coaliția Pan-Albastră susține o eventuală unificare cu China sub egida Republicii China și promovarea unei identități pan-chineze, în timp ce Coaliția Pan-Verde susține o eventuală independență a Taiwanului și promovarea unei identități taiwaneze. În secolul al XXI-lea, ambele tabere și-au moderat pozițiile pentru a-și extinde sprijinul electoral.^[38][39]

În lucrarea Daoyi Zhilüe (1349), Wang Dayuan a utilizat denumirea „Liuqiu” pentru insulă sau pentru partea acesteia situată cel mai aproape de arhipelagul Penghu.^[40] În alte contexte, același nume a fost folosit pentru Insulele Ryukyu în ansamblu sau, mai specific, pentru Okinawa; „Ryūkyū” reprezintă forma japoneză a termenului chinez „Liúqiú”. Denumirea apare și în Cartea dinastiei Sui (636), precum și în alte surse timpurii, însă cercetătorii nu au ajuns la un consens cu privire la faptul dacă aceste referiri vizează Insulele Ryukyu, Taiwanul sau chiar insula Luzon.^[41] Această ambiguitate reflectă utilizarea fluidă a toponimelor în sursele chineze medievale, care nu corespund întotdeauna delimitărilor geografice moderne.

Denumirea Formosa (福爾摩沙) datează din anul 1542, când navigatorii portughezi au consemnat-o pe hărțile lor sub forma Ilha Formosa (în portugheză: „insula frumoasă”).^[42][43] Numele Formosa a ajuns ulterior să „înlocuiască toate celelalte în literatura europeană”^[44] și a rămas în uz curent în literatura europeană până în secolul al XX-lea,^[45] fiind preluat și utilizat și de administrațiile coloniale europene.

În anul 1603, o flotă de expediție chineză a ancorat într-o localitate din Taiwan numită Dayuan, o variantă timpurie a denumirii „Taiwan”.^[46][47][48] La începutul secolului al XVII-lea, Compania Neerlandeză a Indiilor de Est a înființat un post comercial la Fort Zeelandia (astăzi Anping), situat pe un cordon litoral nisipos denumit „Tayouan”,^[49] nume derivat din etnonimul atribuit de neerlandezi unui trib indigen taiwanez din apropiere, probabil poporul Taivoan.^[50]

Utilizarea denumirii chineze actuale (臺灣 / 台灣) a devenit oficială în anul 1684, în timpul dinastiei Qing, odată cu înființarea Prefecturii Taiwan, cu centrul administrativ în actualul Tainan. Ca urmare a dezvoltării rapide a regiunii, întregul teritoriu continental al insulei a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Taiwan”.^{[51][52][53][54]}

Denumirea oficială a statului în limba română este Republica China, care nu trebuie confundată cu Republica Populară Chineză, stat înființat în 1949 pe teritoriul continental al Chinei. La scurt timp după proclamarea Republicii China în 1912, când guvernul se afla încă pe continentul chinez, acesta a utilizat și forma prescurtată „China” (Zhōngguó, 中國) pentru auto-desemnare, termen derivat din zhōng („central”, „de mijloc”) și guó („stat”, „entitate politică”).^[j] Noțiunea a apărut în timpul dinastiei Zhou, inițial cu referire la domeniul regal,^[k] fiind ulterior aplicată regiunii din jurul orașului Luoyi (actualul Luoyang) în perioada Zhou de Est și, mai târziu, Câmpiei Centrale, înainte de a fi folosită ocazional ca sinonim pentru stat în epoca Qing.^[56]

Denumirea republicii își are originea în manifestul politic al Tongmenghui din 1905, care enunța cele patru obiective ale revoluției chineze: „alungarea conducătorilor manciurieni, renașterea Chunghwa, întemeierea unei republici și distribuirea egală a pământului între oameni”. Liderul revoluționar Sun Yat-sen a propus denumirea Chunghwa Minkuo (Republica China) ca nume al noului stat în eventualitatea reușitei revoluției.

În anii 1950 și 1960, după retragerea guvernului Republicii China în Taiwan, statul a fost desemnat frecvent drept „China naționalistă” sau „China liberă”, pentru a fi diferențiat de „China comunistă” ori „China roșie”.^[58] În deceniile următoare, Republica China a ajuns să fie cunoscută pe scară largă sub denumirea de „Taiwan”, după insula principală. Pentru a evita confuziile terminologice, guvernul Republicii China din Taiwan a început, în 2005, să asocieze explicit termenul „Taiwan” cu denumirea oficială.^[59] În documentele guvernamentale, statul este menționat ca „Republica China (Taiwan)”, „Republica China/Taiwan” sau, uneori, „Taiwan (RC)”.^[60][61][62]

Noțiunea de Zona Taiwanului (denumită în Constituția Republicii China „zona liberă a Republicii China”) desemnează, în sens juridic, insula Taiwan, arhipelagul Penghu, insulele Kinmen și Matsu, precum și alte teritorii aflate sub controlul efectiv al Republicii China,^[63] în opoziție cu „Zona continentală”, care se referă la teritoriile revendicate de Republica China, dar aflate în prezent sub controlul Partidului Comunist Chinez.^[64]

Republica China participă la majoritatea forumurilor și organizațiilor internaționale sub denumirea „Chinese Taipei” („Taipei Chineză”), o denumire neutră din punct de vedere diplomatic, utilizată ca formulă de compromis cu Republica Populară Chineză. Aceasta este, de exemplu, denumirea folosită la Jocurile Olimpice și în cadrul APEC.^[65] Termenul „autoritățile taiwaneze” este utilizat uneori de Republica Populară Chineză pentru a desemna guvernul Republicii China din Taiwan.^[66]

În Pleistocenul târziu, Taiwan era unit cu continentul asiatic, această legătură terestră fiind întreruptă în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, ca urmare a creșterii nivelului mării.^[67] Pe teritoriul insulei au fost identificate resturi osteologice umane și artefacte paleolitice datate între 20.000 și 30.000 de ani.^[68][69] Analiza acestor vestigii indică apartenența lor la populații australo-papuane, comparabile cu grupurile negrito din Filipine.^[70] Se consideră că populațiile paleolitice din Taiwan au contribuit la colonizarea Insulelor Ryukyu în urmă cu aproximativ 30.000 de ani,^[71] deși cercetări ulterioare nu identifică o contribuție genetică semnificativă a populațiilor indigene taiwaneze în datele genetice moderne ale populațiilor ryukyene.^{[72][73][74][75]} Practici de defrișare prin incendiere, asociate unor forme incipiente de gestionare a resurselor vegetale, sunt atestate cel târziu în urmă cu 11.000 de ani.^[76]

Unelte litice aparținând culturii paleolitice Changbin au fost descoperite în regiunile Taitung și Eluanbi. Datele arheologice sugerează că aceste comunități au avut inițial un mod de viață de tip vânători-culegători, evoluând treptat către strategii de subzistență axate pe pescuit intensiv.^[77][78] Cultura Wangxing, identificată în actualul comitat Miaoli, prezintă o evoluție distinctă, de la activități predominante de cules către vânătoare organizată.^[79]

În urmă cu aproximativ 6.000 de ani, Taiwan a fost populat de comunități agricole aparținând culturii Dapenkeng, probabil originare din sud-estul Chinei actuale.^[80] Această cultură este asociată cu debutul Neoliticului în Taiwan. Comunitățile Dapenkeng sunt considerate strămoșii populațiilor indigene taiwaneze contemporane și constituie punctul de origine al familiei de limbi austroneziene, din care s-au răspândit ulterior populații către Pacific și Asia de Sud-Est.^[81][82] Relațiile comerciale cu Filipinele sunt documentate începând cu primele secole ale mileniului al II-lea î.Hr., inclusiv prin utilizarea jadului taiwanez în cadrul culturii jadului din Filipine.^[83][84]

Cultura Dapenkeng a fost urmată de o diversitate de culturi regionale răspândite pe întreg teritoriul insulei, printre care Tahu și Yingpu; cultura Yuanshan se distinge prin practicarea agriculturii bazate pe cultivarea orezului. Metalurgia fierului apare în culturi precum Niaosung, sub influența schimburilor comerciale cu China și Asia de Sud-Est maritimă (insulară).^[85][86] Populațiile indigene din regiunile de câmpie locuiau preponderent în așezări permanente fortificate, având un mod de viață bazat pe agricultură, pescuit și vânătoare.^[87] Din punct de vedere social, aceste comunități prezentau în mod tradițional structuri sociale cu trăsături matriarhale.^[87]

Insulele Penghu erau locuite de pescari chinezi Han cel târziu din anul 1171, iar în 1225 au fost integrate formal în structurile administrative ale prefecturii Jinjiang.^{[88][89][90][91]} În 1281, dinastia Yuan a încorporat oficial Penghu sub jurisdicția comitatului Tong’an.^[91] În secolul al XV-lea, dinastia Ming a dispus evacuarea insulelor în cadrul politicii de interdicție maritimă (haijin), menită să limiteze pirateria și contactele maritime necontrolate; această politică a rămas în vigoare până spre sfârșitul secolului al XVI-lea.^[92] În 1349, Wang Dayuan a consemnat prima relatare scrisă cunoscută privind o vizită în Taiwan.^[93][94] În anii 1590, un număr restrâns de coloniști chinezi din Fujian au început să pună în cultură terenuri din sud-vestul Taiwanului.^[95] La începutul secolului al XVII-lea, aproximativ 1.500–2.000 de chinezi locuiau permanent sau temporar pe coasta sudică a Taiwanului, în principal pentru pescuit sezonier, dar și pentru agricultură de subzistență și activități comerciale.^[96][94] În 1603, Chen Di a vizitat Taiwanul în cadrul unei expediții îndreptate împotriva piraților wokou, lăsând una dintre cele mai timpurii descrieri ale populațiilor indigene taiwaneze.^[47]

În 1591, Japonia a trimis emisari cu o scrisoare prin care solicita stabilirea unor relații tributare cu Taiwanul. În absența unei autorități politice centrale căreia să îi fie adresată, misiunea a eșuat, iar emisarii s-au întors în Japonia. În 1609, a fost organizată o expediție japoneză de recunoaștere a insulei; după ce membrii acesteia au fost atacați de populațiile indigene, au capturat câțiva prizonieri și s-au retras. În 1616, o flotă japoneză alcătuită din 13 nave a fost trimisă spre Taiwan, însă, din cauza unei furtuni, doar o singură navă a ajuns la destinație și se presupune că s-a întors ulterior în Japonia.^[97][98]

În 1624, Compania Neerlandeză a Indiilor de Est (VOC) a întemeiat Fortul Zeelandia pe insulița litorală Tayouan, în zona actualului oraș Tainan.^[99][54] Regiunile de câmpie erau ocupate de 11 formațiuni politico-teritoriale indigene (căpetenii locale), dintre care unele au fost aduse sub control neerlandez, inclusiv Regatul Middag.^[54][100] La sosirea neerlandezilor, sud-vestul Taiwanului era deja frecventat de o populație chineză în mare parte temporară, cu caracter sezonier, estimată la aproximativ 1.500 de persoane.^[96] VOC a încurajat colonizarea agricolă chineză a teritoriilor aflate sub administrația sa, iar până în anii 1660 populația chineză a insulei a ajuns la aproximativ 30.000–50.000 de locuitori.^[101][102] Majoritatea coloniștilor cultivau orez pentru consum local și trestie de zahăr pentru export, în timp ce o parte dintre imigranți se ocupau de vânătoarea de cerbi, orientată către comerțul extern.^{[103][104][105]}

În 1626, Imperiul Spaniol a ocupat nordul Taiwanului ca avanpost comercial, stabilindu-se inițial la Keelung și construind în 1628 Fortul Santo Domingo la Tamsui.^[106][107] Această colonie a dăinuit până în 1642, când ultima fortificație spaniolă a fost cucerită de forțele neerlandeze.^[108] Ulterior, neerlandezii au înaintat spre sud, supunând numeroase așezări indigene din câmpiile vestice, printr-o combinație de acțiuni militare și alianțe locale.^[108]

După prăbușirea dinastiei Ming la Beijing în 1644, Zheng Chenggong (Koxinga) și-a declarat loialitatea față de împăratul Yongli și a inițiat operațiuni militare împotriva dinastiei Qing de-a lungul coastei sud-estice a Chinei.^[109] În 1661, sub presiunea tot mai intensă a forțelor Qing, acesta și-a mutat baza de operațiuni din Xiamen în Taiwan, alungându-i pe neerlandezi în anul următor. Neerlandezii au recucerit fortificația nordică de la Keelung în 1664, dar au părăsit definitiv insula în 1668, în urma rezistenței populațiilor indigene.^[110][111]

Regimul Zheng, cunoscut sub numele de Regatul Tungning, și-a afirmat loialitatea nominală față de dinastia Ming detronată, exercitând însă o guvernare de facto independentă asupra Taiwanului.^{[112][113][114][115]} Revenirea lui Zheng Jing în China pentru a participa la Revolta celor Trei Feudatari a creat cadrul favorabil pentru invazia și incorporarea administrativă a Taiwanului de către dinastia Qing în anul 1683.^[116][117]

În urma înfrângerii nepotului lui Koxinga de către o flotă condusă de amiralul Shi Lang în 1683, dinastia Qing a procedat, în mai 1684, la anexarea oficială a Taiwanului în cadrul sistemului administrativ imperial, organizând insula ca prefectură subordonată provinciei Fujian, cu un statut administrativ periferic. Reședința administrativă a fost stabilită în fostul centru al regimului Zheng (actualul Tainan), care a devenit capitala prefecturii.^{[118][119][120]}

Pe parcursul administrației Qing, autoritățile imperiale au urmărit, în principiu, o politică de limitare a migrației către Taiwan, pornind de la convingerea că insula nu putea susține o populație numeroasă fără a genera conflicte sociale. După înfrângerea Regatului Tungning, cea mai mare parte a populației acestuia a fost repatriată pe continent, populația oficial a Taiwanului fiind redusă la aproximativ 50.000 de persoane, dintre care circa 10.000 militari. În pofida acestor restricții formale, funcționarii locali au tolerat și, în anumite perioade, au încurajat sosirea coloniștilor de pe continent, ceea ce a dus, până în 1711, la intrări anuale de ordinul zecilor de mii. Un regim de permise de imigrare este atestat documentar în 1712, dar este probabil să fi funcționat încă din 1684; acesta permitea accesul doar persoanelor care dețineau proprietăți pe continent, aveau rude în Taiwan și nu erau însoțite de soții sau copii. Numeroși migranți de sex masculin s-au căsătorit cu femei indigene locale. De-a lungul secolului al XVIII-lea, restricțiile au fost relaxate progresiv, iar din 1732 a fost permisă stabilirea familiilor.^[121][122] Până în 1811, populația coloniștilor Han depășea două milioane, iar producția comercială de orez și zahăr alimenta exporturi semnificative către continent.^{[123][124][125]} În 1875, restricțiile privind accesul în Taiwan au fost abolite.^[126]

Din punct de vedere administrativ, trei comitate acopereau nominal ansamblul câmpiilor vestice, însă exercitarea efectivă a autorității statale era limitată la o arie mai restrânsă. Pătrunderea dincolo de râul Dajia era condiționată de obținerea unui permis oficial. În cursul secolului al XVIII-lea, administrația Qing și-a extins controlul asupra câmpiilor vestice ca urmare a pătrunderilor ilegale și a colonizării continue.^[127] Populațiile indigene au fost clasificate de autoritățile Qing în aborigeni sinizați (熟番 shúfān), care adoptaseră cultura Han, și aborigeni nesinizați (生番 shēngfān). Intervenția statului în administrarea sau supunerea acestora a rămas limitată. La momentul anexării, existau 46 de sate indigene aflate sub control Qing, probabil moștenite de la administrația Regatului Tungning. În perioada timpurie a domniei împăratului Qianlong, erau înregistrate 93 de sate sinizate și 61 de sate nesinizate care plăteau impozite. În urma răscoalei coloniștilor conduse de Zhu Yigui din 1722, separarea dintre coloniști și populațiile indigene a devenit politică oficială, fiind materializată prin amplasarea a 54 de stele de delimitare a frontierei interne, inscripționate oficial. Aceste linii de demarcație au fost modificate de patru ori în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a înaintării constante a coloniștilor. În 1766 au fost instituite două funcții de subprefect pentru afaceri indigene, una pentru nord și una pentru sud.^[128]

Pe parcursul celor aproximativ două secole de stăpânire Qing, populațiile indigene din câmpii s-au răsculat rar împotriva autorităților, iar populațiile indigene din regiunile montane au rămas, în mare măsură, în afara controlului direct până în ultimele două decenii ale regimului. Majoritatea celor peste 100 de mișcări de revoltă din perioada Qing, precum răscoala lui Lin Shuangwen, au fost inițiate de coloniști Han, reprezentând în principal conflicte locale, nu mișcări antiimperiale coerente.^[129][130] Frecvența acestora a generat zicala „la trei ani o răscoală, la cinci ani o tulburare” (三年一反、五年一亂), utilizată mai ales cu referire la intervalul 1820–1850.^{[131][132] [133]}

De-a lungul secolului al XIX-lea, numeroși funcționari imperiali detașați în Taiwan au pledat pentru adoptarea unei politici de colonizare activă. În 1788, prefectul Taiwanului Yang Tingli a sprijinit inițiativele colonistului Wu Sha de a revendica pământuri aparținând populației Kavalan. În 1797, Wu Sha a reușit să atragă coloniști cu sprijin financiar local, fără a putea însă înregistra oficial terenurile. La începutul secolului al XIX-lea, funcționarii locali au convins curtea imperială să procedeze la integrarea formală a regiunii, invocând riscul pirateriei în lipsa controlului statal.^[134] În 1814, un grup de coloniști a încercat să colonizeze centrul Taiwanului prin falsificarea unor contracte de arendare a pământurilor indigene, fiind evacuați de trupele guvernamentale în 1816. Deși autoritățile locale au continuat să promoveze colonizarea, aceste inițiative nu au fost aprobate.^[135]

După intervenția japoneză din 1874 în teritoriile indigene din sudul Taiwanului, care a obligat guvernul Qing să plătească o indemnizație pentru retragerea trupelor japoneze, autoritățile imperiale au adoptat o politică de colonizare mai activă, în contextul intensificării presiunilor geopolitice externe.^[136] Administrația Taiwanului a fost reorganizată prin crearea de noi prefecturi, subprefecturi și comitate. Au fost construite drumuri montane pentru facilitarea accesului în interiorul insulei. Restricțiile de imigrare au fost eliminate în 1875, iar pe continent au fost înființate agenții pentru recrutarea coloniștilor, însă aceste eforturi au fost de scurtă durată.^[137] În 1884, Keelung a fost ocupat în cursul războiului chino-francez, însă forțele franceze nu au reușit să avanseze spre interior, iar ocuparea arhipelagului Penghu în 1885 a fost urmată de retragere, pe fondul bolilor și al încheierii conflictului. Politica de colonizare a fost reluată sub conducerea lui Liu Mingchuan. În 1887, Taiwanul a fost ridicat la rang de provincie, iar în 1893 Taipei a devenit capitală permanentă. Tentativele lui Liu de a majora veniturile fiscale provenite din producția locală au fost limitate de presiunile puterilor străine, care se opuneau creșterii impozitelor. A fost implementată o reformă funciară, care a condus la creșterea veniturilor, însă sub nivelul anticipat.^{[138][139][140]} Sub administrația lui Liu au fost introduse tehnologii moderne, precum iluminatul electric, calea ferată, telegraful, transportul cu nave cu aburi și utilaje industriale, însă o parte dintre aceste inițiative au avut rezultate inegale. O campanie de supunere militară a populațiilor indigene, desfășurată în cadrul extinderii controlului statal asupra zonelor montane, s-a soldat cu pierderea a aproximativ o treime din efectivele armatei, în urma rezistenței puternice a grupurilor Mkgogan și Msbtunux. Criticat pentru costurile ridicate ale acestor proiecte, Liu a demisionat în 1891.^{[141][142][118][143]}

La sfârșitul perioadei Qing, câmpiile vestice erau complet transformate în terenuri agricole, fiind locuite de aproximativ 2,5 milioane de coloniști chinezi. Regiunile montane rămâneau în mare parte autonome, sub controlul populațiilor indigene. Pierderea terenurilor indigene în timpul stăpânirii Qing s-a produs într-un ritm relativ lent, ca urmare a absenței, pe cea mai mare parte a perioadei, a unor politici statale de expropriere sistematică.^[144][145]

În urma înfrângerii dinastiei Qing în Primul Război Chino-Japonez (1894–1895), Taiwanul, insulele adiacente și arhipelagul Penghu au fost cedate Japoniei prin Tratatul de la Shimonoseki.^[146] Insula a fost organizată ca teritoriu colonial aflat sub administrația Imperiului Japonez. Locuitorii care doreau să își păstreze statutul de supuși ai dinastiei Qing erau obligați să se stabilească în China continentală în termenul de grație de doi ani, opțiune considerată nerealistă de majoritatea populației.^[147] Se estimează că aproximativ 4.000–6.000 de persoane au părăsit insula înainte de expirarea termenului, iar alte 200.000–300.000 au emigrat în contextul tulburărilor care au urmat.^{[148][124][149]}

La 25 mai 1895, un grup de înalți funcționari loiali Qing a proclamat Republica Formosa, un regim efemer cu control teritorial limitat, în încercarea de a împiedica instaurarea administrației coloniale japoneze. Trupele japoneze au ocupat capitala Tainan și au înăbușit rezistența la 21 octombrie 1895.^[150] Aproximativ 6.000 de locuitori au murit în luptele inițiale, iar circa 14.000 în primul an al stăpânirii japoneze. Între 1898 și 1902, alți aproximativ 12.000 de indivizi desemnați oficial drept „rebeli-bandiți” au fost uciși.^{[151][152][153]} Răscoalele ulterioare împotriva autorităților japoneze — răscoala de la Beipu din 1907, incidentul Tapani din 1915 și incidentul Musha din 1930 — au eșuat, dar au evidențiat persistența opoziției față de dominația colonială japoneză.

Perioada colonială a avut un rol determinant în industrializarea insulei, prin extinderea rețelelor feroviare și a infrastructurii de transport, realizarea unui amplu sistem de igienă publică, instituirea unui sistem educațional modern și abolirea practicii vânătorii de capete.^[154][155] Industrializarea a avut însă un caracter preponderent extractiv, fiind orientată în principal spre nevoile economiei metropolitane japoneze. Producția de culturi comerciale, în special zahărul, a crescut considerabil, iar suprafețe agricole extinse au fost redirecționate de la cultivarea orezului.^[156] Până în 1939, Taiwanul devenise al șaptelea producător mondial de zahăr.^[157]

Populațiile Han și indigene au fost încadrate într-o ierarhie juridică și administrativă inferioară, fiind considerate cetățeni de rang secund și terț, iar accesul lor la funcții prestigioase din administrație și mediul de afaceri a fost sever restricționat.^[158] După suprimarea mișcărilor de gherilă Han în primul deceniu de stăpânire, autoritățile japoneze au desfășurat campanii militare represive împotriva populațiilor indigene din regiunile muntoase, culminând cu incidentul Musha din 1930.^[159] Intelectuali și muncitori implicați în mișcări de stânga au fost arestați și executați, printre aceștia numărându-se Chiang Wei-shui și Masanosuke Watanabe.^[160]

În jurul anului 1935, administrația japoneză a lansat un program sistematic și coercitiv de asimilare culturală la nivelul întregii insule.^[161] Presa și programele școlare în limba chineză au fost desființate, iar muzica și teatrul taiwanez au fost interzise. Șintoismul de stat a fost promovat concomitent cu reprimarea credințelor tradiționale locale. Din 1940, familiile au fost obligate să adopte nume japoneze, deși până în 1943 doar aproximativ 2% se conformaseră.^[161] În 1938, populația japoneză din Taiwan se ridica la circa 309.000 de persoane.^[162]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insula a fost transformată într-o importantă bază navală și aeriană a Japoniei, în timp ce agricultura, industria și comerțul locale au fost grav afectate.^[163][164] Atacurile aeriene și invazia ulterioară a Filipinelor au fost lansate de pe teritoriul Taiwanului. Marina Imperială Japoneză a operat intens din porturile taiwaneze, iar structura sa de analiză strategică („South Strike Group”) își avea sediul la Universitatea Imperială Taihoku. Baze militare și centre industriale, precum Kaohsiung și Keelung, au devenit ținte ale bombardamentelor aliate, care au distrus numeroase fabrici, baraje și infrastructuri de transport construite în perioada japoneză.^[165][164]

Peste 200.000 de taiwanezi au servit în armata japoneză, inițial ca voluntari, apoi prin recrutare obligatorie, cu peste 30.000 de victime.^[166] Mai mult de 2.000 de femei, desemnate eufemistic drept „femei de reconfortare”, au fost constrânse la sclavie sexuală în serviciul trupelor Imperiale Japoneze.^[167] În octombrie 1944 a avut loc Bătălia aeriană de la Formosa, între portavioane americane și forțele japoneze staționate în Taiwan.

După capitularea Japoniei, majoritatea rezidenților japonezi au fost repatriați forțat în Japonia metropolitană.^[168]

În perioada în care Taiwanul se afla sub dominație japoneză, Republica China a fost proclamată în China continentală la 1 ianuarie 1912, în urma Revoluției Xinhai din 1911.^[169] Autoritatea centrală a statului a fluctuat considerabil, în funcție de dominația seniorilor militari (1915–1928), de invazia japoneză (1937–1945) și de Războiul Civil Chinez (1927–1949), atingând un grad relativ ridicat de consolidare în timpul deceniului de la Nanjing (1927–1937), când cea mai mare parte a Chinei s-a aflat sub controlul Kuomintangului (KMT).^[170] În contextul celui de-al Doilea Război Mondial, Declarația de la Cairo (1943) a prevăzut retrocedarea Formosei și a Insulelor Pescadores către Republica China;^{[171] …_Declarația_de_la_Cairo_a_prevăzut_că_Manciuria,_Formosa_și_Insulele_Pescadores_urmau_să_fie_restituite_Republicii_China.”_183-0" class="reference"> …_Declarația_de_la_Cairo_a_prevăzut_că_Manciuria,_Formosa_și_Insulele_Pescadores_urmau_să_fie_restituite_Republicii_China.”-183">[172]} această prevedere a fost reafirmată prin Declarația de la Potsdam (1945),^[173] acceptată de Japonia prin actul său de capitulare.^[174][175]

La 25 octombrie 1945, Japonia a predat Taiwanul administrației Republicii China, care a exercitat de atunci control administrativ efectiv asupra insulei. Prin Tratatul de la San Francisco, Japonia a renunțat ulterior la orice pretenții asupra Taiwanului și a insulelor adiacente, fără a indica explicit statul suveran succesor, fapt ce a lăsat statutul juridic internațional al Taiwanului disputat.^{[176][177][178][179][l]} În același an, Japonia și Republica China au încheiat un tratat bilateral de pace.^[180]

Inițial favorabili revenirii administrației chineze și principiilor politice cunoscute sub numele de Cele Trei Principii ale Poporului, locuitorii Taiwanului au devenit treptat nemulțumiți de excluderea lor din funcțiile administrative superioare, de amânarea alegerilor locale, de transferul ilegal al bunurilor de valoare de pe insulă, de exproprierea întreprinderilor în favoarea unor monopoluri de stat și de hiperinflația din perioada 1945–1949.^{[181][182][183][184]} Împușcarea unui civil la 28 februarie 1947 a declanșat tulburări la nivelul întregii insule, reprimate prin intervenție militară, episod cunoscut sub numele de Incidentul din 28 februarie.^[185][186] Represiunea a marcat începutul unei perioade de guvernare autoritară, cunoscută ulterior ca „Teroarea Albă”. Estimările istoriografice dominante privind numărul victimelor variază între 18.000 și 30.000.^{[187][188][189]} Ulterior, Chen Yi a fost înlocuit de Wei Tao-ming, care a inițiat măsuri de corectare a administrației anterioare, inclusiv reintegrarea localnicilor în aparatul administrativ și reprivatizarea unor întreprinderi.^[190]

Reluarea Războiului Civil Chinez după 1945 a culminat în 1949 cu ofensivele decisive ale Partidului Comunist Chinez, care au dus la cucerirea capitalei Nanjing la 23 aprilie și la înfrângerea forțelor naționaliste în China continentală. La 1 octombrie 1949, a fost proclamată Republica Populară Chineză.^[191] La 7 decembrie 1949, Chiang Kai-shek a evacuat guvernul Republicii China în Taiwan și a stabilit Taipei drept capitală temporară.^[192]

Aproximativ două milioane de persoane, în principal militari, cadre ale Kuomintangului și membri ai elitelor intelectuale și economice, au fost evacuate în Taiwan, adăugându-se populației existente de circa șase milioane. Acești migranți și descendenții lor, cunoscuți sub numele de waishengren (外省人), au ocupat inițial poziții dominante în administrație, armată și aparatul de partid, influențând decisiv structura politică postbelică. Guvernul Republicii China a transferat la Taipei o parte importantă a tezaurului național, precum și rezerve semnificative de aur și valută.^{[193][194][195]} Acest transfer a fost esențial pentru stabilizarea economică a Taiwanului, aurul fiind utilizat atât pentru plata soldelor militarilor,^[196] cât și pentru emiterea noului dolar taiwanez, în cadrul unui program de stabilizare monetară destinat limitării inflației.^[197][198]

După pierderea controlului asupra Chinei continentale, Republica China a păstrat controlul asupra Taiwanului și arhipelagului Penghu, precum și asupra unor teritorii din provincia Fujian (Republica China), în special Kinmen, Wuqiu și Insulele Matsu, alături de două insule din Marea Chinei de Sud. De asemenea, a menținut temporar controlul asupra insulei Hainan, asupra unor părți din Zhejiang (inclusiv Insulele Dachen și Yijiangshan) și asupra unor regiuni din Tibet, Qinghai, Xinjiang și Yunnan. Forțele comuniste au cucerit Hainanul în 1950, au ocupat Insulele Dachen și Yijiangshan în timpul Primei Crize din Strâmtoarea Taiwanului (1955) și au înăbușit revoltele favorabile Republicii China din nord-vestul Chinei în 1958. Trupe ale Republicii China au pătruns în Birmania și Thailanda în anii 1950, fiind înfrânte de forțele comuniste în 1961.

După pierderea Chinei continentale, Kuomintangul a continuat să revendice suveranitatea asupra „întregii Chine”, poziție care a constituit doctrina oficială a guvernului Republicii China, fără a reflecta în mod necesar opiniile majorității societății taiwaneze.

Legea marțială, instituită în Taiwan în mai 1949,^[199] în temeiul dispozițiilor constituționale de urgență adoptate pe fondul continuării Războiului Civil Chinez, a rămas în vigoare până în 1987,^[199][200] reprezentând principalul instrument de control politic și de reprimare a opoziției. În perioada cunoscută sub denumirea de Teroarea Albă, aproximativ 140.000 de persoane au fost arestate, întemnițate sau executate pentru presupuse poziții anti-Kuomintang (KMT) ori procomuniste.^[201] Numeroși cetățeni au fost supuși arestărilor arbitrare, torturii și condamnărilor pentru legături reale sau imputate cu Partidul Comunist Chinez. Având în vedere că o proporție semnificativă a victimelor provenea din rândul elitelor intelectuale și sociale, această represiune a dus la dezarticularea unei întregi generații de lideri politici și culturali. Deși asociată în principal cu perioada legii marțiale, Teroarea Albă a continuat sub diverse forme și după abrogarea oficială a acesteia.

După izbucnirea Războiului din Coreea, președintele Statelor Unite Harry S. Truman a ordonat desfășurarea Flotei a Șaptea a SUA în Strâmtoarea Taiwan, cu scopul de a preveni escaladarea conflictului dintre Republica China (RC) și Republica Populară Chineză (RPC).^[202] Ulterior, Statele Unite au adoptat Tratatul de apărare mutuală sino-american și Rezoluția Formosa (1955), oferind un sprijin financiar și militar substanțial regimului KMT între 1951 și 1965.^[203] Acest sprijin a fost însoțit de presiuni graduale pentru reforme administrative și economice, reflectând prioritățile strategice ale Statelor Unite în contextul Războiului Rece. Ajutorul american a contribuit decisiv la stabilizarea monetară a Taiwanului până în 1952.^[204] Guvernul Kuomintang a implementat reforme agrare și măsuri legislative pe care nu reușise să le aplice eficient în China continentală.^[205]

Dezvoltarea economică a fost impulsionată de sprijinul american și de programe precum Comisia mixtă pentru reconstrucția rurală, care a transformat agricultura în baza structurală a creșterii economice ulterioare. În acest context, producția agricolă a crescut cu o rată medie anuală de aproximativ 4% între 1952 și 1959.^[206] În paralel, guvernul a adoptat o strategie de industrializare prin substituirea importurilor,^[207] favorizând dezvoltarea industriilor intensive în forță de muncă, în special a celor textile și alimentare.^[208] Acest model de dezvoltare era comparabil cu strategiile aplicate de alte economii emergente din Asia de Est.

Pe fondul persistenței tensiunilor asociate Războiului Civil Chinez, autoritățile au consolidat sistemul de fortificații militare al insulei. Veterani ai armatei au construit, în anii 1950, Autostrada Centrală Transinsulară prin defileul Taroko. În timpul Celei de-a Doua Crize din Strâmtoarea Taiwanului (1958), au fost desfășurate rachete Nike Hercules în cadrul rețelei de apărare antiaeriană.^[209][210]

În anii 1960 și 1970, Republica China a funcționat ca un regim autoritar monopartid, dominat de Kuomintang prin sistemul Dang Guo („partid-stat”), concomitent cu o industrializare accelerată și o orientare tot mai accentuată către sectoarele tehnologice.^[211] Această creștere rapidă, cunoscută sub numele de Miracolul taiwanez, a urmat o strategie etapizată care a acordat prioritate, în ordine, agriculturii, industriilor ușoare și ulterior industriilor grele.^[212] Industrializarea orientată spre export a fost facilitată prin stimulente fiscale, liberalizarea comerțului exterior, unificarea cursurilor de schimb și deprecierea noului dolar taiwanez.^[213]

Au fost inițiate proiecte majore de infrastructură, inclusiv Autostrada Sun Yat-sen, Aeroportul Internațional Taoyuan, Portul Taichung și centrala nucleară Jinshan. Dezvoltarea industriilor siderurgice, petrochimice și navale din sudul insulei a transformat Kaohsiung într-o municipalitate specială, comparabilă cu Taipei.^[214] În anii 1970, Taiwanul a devenit a doua economie cu cea mai rapidă creștere din Asia,^[215] cu o rată reală medie de creștere a PIB-ului de peste 10%.^[216] În 1978, combinația dintre stimulentele fiscale și o forță de muncă ieftină și bine calificată a atras investiții de peste 1,9 miliarde de dolari din partea chinezilor de peste mări, a Statelor Unite și a Japoniei.^[217] Până în 1980, comerțul exterior a atins 39 de miliarde de dolari anual, generând un excedent de 46,5 milioane de dolari.^[212] Alături de Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud, Taiwanul a fost inclus între Cei Patru Tigri Asiatici.

În contextul Războiului Rece, majoritatea statelor occidentale și Organizația Națiunilor Unite au recunoscut Republica China drept singurul guvern legitim al Chinei până în anii 1970. Ulterior, în special după excluderea Taiwanului din ONU, recunoașterea diplomatică a fost transferată către Republica Populară Chineză. Până la acel moment, regimul Republicii China a fost frecvent criticat ca nedemocratic, din cauza menținerii legii marțiale, a reprimării sistematice a opoziției politice și a controlului strict al mass-mediei; alegeri pluraliste competitive nu existau.^{[218][219][220][221][222]}

De la sfârșitul anilor 1970 până în anii 1990, Taiwanul a parcurs un amplu proces de reforme politice și sociale, care a condus, într-o manieră graduală și negociată în mare parte din interiorul sistemului existent, la tranziția democratică.^[223][224] Chiang Ching-kuo a promovat transferul treptat al puterii politice către benshengren (locuitorii Taiwanului anterior capitulării Japoniei și descendenții acestora).^[225] Mișcarea Tangwai („din afara partidului”) a coagulat opoziția pro-democratică. Incidentul de la Kaohsiung (1979), desfășurat cu prilejul Zilei Drepturilor Omului, este considerat momentul decisiv de cristalizare a opoziției democratice taiwaneze.^[226]

În 1984, Lee Teng-hui a fost desemnat vicepreședinte. După fondarea, inițial ilegală, a Partidului Democrat Progresist (DPP) în 1986, autoritățile au inițiat liberalizarea sistemului politic.^[227] La 15 iulie 1987, legea marțială a fost oficial abrogată pe insula principală a Taiwanului.^[228][229]

După moartea lui Chiang Ching-kuo în 1988, Lee Teng-hui a devenit primul președinte al Republicii China născut în Taiwan.^[230] Administrația sa a coordonat un amplu proces de democratizare, în cadrul căruia au fost abrogate Dispozițiile temporare împotriva rebeliunii comuniste, iar Articolele adiționale ale Constituției au fost adoptate.^[231][232] Reformele au fost realizate prin amendamente constituționale, fără adoptarea unei noi constituții, menținând astfel continuitatea juridică a Republicii China. Reprezentarea parlamentară a fost limitată exclusiv la Zona Taiwanului,^[233] iar societatea a parcurs un proces de taiwanizare, prin care cultura și istoria taiwaneză au fost promovate în detrimentul unei perspective pan-chineze, fără modificarea formală a statutului juridic al statului.^[234] În paralel, politicile asimilaționiste au fost înlocuite cu măsuri de promovare a multiculturalismului.^[235]

În 1996, Lee a fost reales în cadrul primelor alegeri prezidențiale directe.^[236] Totuși, mandatul său a fost umbrit de controverse de corupție implicând atât pe el, cât și partidul său, cunoscute sub denumirea de „politica banilor negri”.^{[237][238][239]}

În anul 2000, Chen Shui-bian, candidatul Partidului Democrat Progresist (DPP), a devenit primul președinte ne-Kuomintang (KMT).^[240] Mandatul său a debutat fără o majoritate legislativă, KMT constituind, împreună cu alte formațiuni, Coaliția Pan-Albastră, care a obținut o majoritate fragilă în raport cu Coaliția Pan-Verde, condusă de DPP.^[241] Drept urmare, scena politică taiwaneză s-a accentuat polarizat, Pan-Albastră susținând o eventuală unificare cu China, iar Pan-Verde promovând independența Taiwanului. În pofida acestei polarizări, instituțiile democratice au continuat să funcționeze neîntrerupt.

Invocarea de către Chen a formulei „o țară de fiecare parte” a Strâmtorii Taiwanului a deteriorat relațiile transstrâmtorii în 2002.^[242] El a inițiat organizarea primului referendum național privind aceste relații,^[243][244] și a solicitat desființarea Consiliului Național pentru Unificare.^[245] În paralel, întreprinderile de stat au început să elimine referințele la „China” din denumiri și să includă „Taiwan”.^[246] În 2008, referendumuri au vizat aderarea Taiwanului la Organizația Națiunilor Unite.^[247] Aceste demersuri au alienat atât electoratul moderat favorabil statu-quo-ului, cât și grupurile cu interese economice transstrâmtorii, generând totodată tensiuni cu China continentală și divergențe cu Statele Unite.^[248] Administrația Chen s-a confruntat, de asemenea, cu încetinirea creșterii economice, blocaj legislativ persistent și investigații de corupție.^{[249][250][248]}

Candidatul KMT Ma Ying-jeou a câștigat alegerile prezidențiale din 2008 pe o platformă axată pe relansarea creșterii economice și ameliorarea relațiilor cu Republica Populară Chineză, în baza politicii de „ne-negare reciprocă”.^[247] Dialogul transstrâmtorii s-a desfășurat în principal prin mecanisme semi-oficiale, în absența relațiilor diplomatice formale. Sub conducerea sa, Taiwanul și China au instituit zboruri directe și transporturi directe de mărfuri.^[251] Guvernul RPC a adoptat decizia atipică de a nu solicita excluderea Taiwanului de la Adunarea Mondială a Sănătății.^[252] Ma a prezentat, de asemenea, scuze oficiale pentru Teroarea Albă.^[253][254] Totuși, aprofundarea legăturilor economice cu China a generat îngrijorări privind implicațiile politice ale acestei apropieri.^[255][256]

În 2014, studenți universitari au ocupat Yuanul Legislativ și au blocat ratificarea Acordului transstrâmtorii privind comerțul cu servicii, un acord economic cu Republica Populară Chineză privind relațiile dintre cele două maluri ale Strâmtorii Taiwanului, într-o acțiune de protest cunoscută sub numele de Mișcarea Studențească „Floarea-Soarelui”. Aceasta a favorizat apariția unor formațiuni politice noi, cu bază electorală tânără, precum Partidul Puterii Noi, și este considerată a fi contribuit la victoriile DPP în alegerile prezidențiale și legislative din 2016,^[257] cele din urmă aducând prima majoritate legislativă din istoria Taiwanului pentru DPP.^[258]

În ianuarie 2024, William Lai Ching-te, candidatul Partidului Democrat Progresist, a câștigat alegerile prezidențiale.^[259] Totuși, pentru prima dată din 2004, niciun partid nu a obținut majoritatea în alegerile legislative desfășurate concomitent: DPP a obținut 51 de mandate, KMT 52 de mandate, iar Partidul Popular din Taiwan (TPP) opt mandate.^[260] Rezultatul a reflectat consolidarea unui sistem multipartid competitiv, fără un partid dominant.

Teritoriul controlat de ROC este alcătuit din 168 de insule,^[i] cu o suprafață totală de 36.193 km².^[27][28][e] Insula principală, cunoscută istoric sub numele de Formosa, concentrează aproximativ 99% din această suprafață, având 35.808 km² și fiind situată la circa 180 km, peste Strâmtoarea Taiwan, de coasta sud-estică a Chinei continentale. Marea Chinei de Est se află la nord, Marea Filipinelor la est, Strâmtoarea Luzon la sud, iar Marea Chinei de Sud la sud-vest. Arhipelagul include, de asemenea, insule mai mici, precum Insulele Penghu din Strâmtoarea Taiwan, insulele Kinmen, Matsu și Wuqiu din apropierea coastei chineze, precum și unele insule din Marea Chinei de Sud.

Insula principală este un bloc de falie înclinat, caracterizat printr-un contrast morfologic pronunțat între sectorul estic, dominat de lanțuri muntoase înalte și accidentate, orientate paralel cu litoralul, și sectorul vestic, alcătuit din câmpii joase până la slab ondulate, unde este concentrată cea mai mare parte a populației. Principalele unități montane sunt Munții Centrali, Munții Xueshan și Munții Alishan, în timp ce regiunile joase sunt reprezentate în principal de Câmpia Taiwanului de Vest. Numeroase vârfuri depășesc 3.500 m altitudine, cel mai înalt fiind Yu Shan (3.952 m), ceea ce situează Taiwanul pe locul al patrulea între insulele lumii din punct de vedere al altitudinii maxime. Contactul tectonic responsabil de edificarea reliefului montan este încă activ, ceea ce explică frecvența ridicată a seismelor. Totodată, în Strâmtoarea Taiwan sunt prezente numeroase vulcani submarini activi.

Din punct de vedere biogeografic, Taiwanul cuprinde patru ecoregiuni terestre: pădurile subtropicale sempervirescente Jian Nan, insulele din Marea Chinei de Sud, pădurile musonice tropicale din sudul Taiwanului și pădurile subtropicale sempervirescente ale Taiwanului.^[261] Munții din est sunt puternic împăduriți și adăpostesc o biodiversitate ridicată, în timp ce câmpiile joase din vest și nord sunt intens antropizate. Aici cresc peste 4.000 de specii de arbori. În 2019, Taiwanul a obținut un scor mediu de 6,38 din 10 în cadrul Forest Landscape Integrity Index, situându-se pe locul 76 la nivel global din 172 de state.^[262]

Taiwanul este situat pe Tropicul Racului, iar clima sa este, în ansamblu, tropical-marină.^[263] Nordul și centrul insulei prezintă un climat subtropical, sudul un climat tropical, iar regiunile montane sunt caracterizate printr-un climat temperat de altitudine.^[264] Precipitațiile medii anuale ating aproximativ 2.600 mm, cu un maxim asociat instalării musonului est-asiatic de vară, în lunile mai și iunie.^[265] Din iunie până în septembrie predomină condiții de vreme caldă și umedă pe întreg teritoriul, interval în care se înregistrează și cea mai mare frecvență a taifunurilor, în special în lunile iulie–septembrie.^[265]

În sezonul rece, din noiembrie până în martie, nord-estul insulei este influențat de precipitații persistente, în timp ce regiunile centrale și sudice beneficiază de un regim mai stabil și mai însorit. Acest contrast climatic este determinat de musonul est-asiatic de iarnă, care transportă mase de aer mai reci și mai umede dinspre nord-est. Variabilitatea climatică este accentuată de relief, temperaturile și regimul pluviometric înregistrând diferențe semnificative în funcție de altitudine.

În contextul schimbărilor climatice, temperatura medie anuală din Taiwan a crescut cu 1,4 °C în ultimul secol, valoare de aproximativ două ori mai mare decât media globală.^[266] Strategia climatică națională vizează reducerea emisiilor de carbon cu 20% până în 2030 și cu 50% până în 2050, raportat la nivelurile din 2005. Cu toate acestea, între 2005 și 2016, emisiile de carbon au înregistrat o creștere de 0,92%.^[267]

Insula Taiwan este situată într-un cadru tectonic deosebit de complex, la contactul dintre Placa Yangtze la vest și nord, Placa Okinawa la nord-est și Centura Mobilă Filipineză la est și sud, o zonă tectonică activă caracterizată prin subducție, coliziune și vulcanism intens. Structura superioară a scoarței terestre este alcătuită preponderent dintr-o succesiune de terane tectonice, reprezentând în mare parte arcuri insulare vechi, amalgamate în urma coliziunii precursorilor Plăcii Eurasiatice și Plăcii Mării Filipinelor. Ulterior, aceste unități au fost supuse unei ridicări tectonice accentuate, determinată de detașarea unei porțiuni din Placa Eurasiatică în timpul subducției sale sub fragmentele Plăcii Mării Filipinelor, proces care a sporit flotabilitatea scoarței în regiunea Taiwanului.^[268]

Estul și sudul insulei sunt caracterizate de un sistem complex de benzi orogenice, asociate unei orogeneze de coliziune active, aflate la contactul dintre sectorul Gropii Luzon de Nord, o depresiune tectonică majoră asociată Arcului Vulcanic Luzon, și sudul Chinei. În acest context, materialele accretate ale Arcului Luzon și ale antearcului Luzon formează, respectiv, Lanțul de Coastă estic și Valea Longitudinală, dispuse paralel în interiorul insulei.^[269]

Principalele falii seismogene din Taiwan corespund zonelor de sutură dintre aceste terane tectonice și sunt responsabile pentru o activitate seismică intensă. La 21 septembrie 1999, un seism cu magnitudinea de 7,3, cunoscut sub denumirea de „cutremurul 921”, a provocat peste 2.400 de victime. Conform hărții hazardului seismic elaborată de USGS, aproximativ 90% din suprafața insulei se încadrează în categoria de hazard seismic foarte ridicat, deși intensitatea riscului variază regional în funcție de proximitatea față de principalele falii active.^[270]

Industrializarea accelerată și creșterea economică rapidă ale Taiwanului din a doua jumătate a secolului al XX-lea sunt cunoscute sub denumirea de „Miracolul taiwanez”. Taiwan face parte din grupul economiilor denumite „Cei patru tigri asiatici”, alături de Hong Kong, Coreea de Sud și Singapore, termen care desemnează economii din Asia de Est caracterizate printr-o industrializare rapidă, o integrare profundă în comerțul internațional și o orientare accentuată spre export. În octombrie 2022, Taiwan se situa pe locul 21 la nivel mondial în clasamentul economiilor după produsul intern brut nominal, calculat la cursurile de schimb curente.^[271]

Începând cu anul 2001, sectorul agricol a contribuit cu mai puțin de 2% la formarea PIB, în scădere de la 32% în 1951.^[272] Spre deosebire de Coreea de Sud și Japonia, unde structura economică este dominată de mari conglomerate industriale (chaebol-uri, respectiv keiretsu-uri), economia Taiwanului se caracterizează prin predominanța întreprinderilor mici și mijlocii.^[273] Industriile tradiționale intensive în forță de muncă au fost relocate progresiv în afara teritoriului național, fiind înlocuite de activități cu intensitate mai ridicată a capitalului și tehnologiei. În paralel, au fost dezvoltate numeroase parcuri științifice și tehnologice, care au sprijinit tranziția către sectoare cu valoare adăugată mai mare.

În prezent, Taiwan are o economie de piață capitalistă, dinamică și orientată spre export, cu o diminuare graduală a rolului statului în investiții și în comerțul exterior. În acest context, o parte dintre băncile de mari dimensiuni și întreprinderile industriale aflate în proprietatea statului au fost supuse proceselor de privatizare.^[274] Exporturile au constituit principalul motor al industrializării și al creșterii economice. Balanța comercială înregistrează un excedent semnificativ, iar Taiwan se menține printre principalii deținători de rezerve valutare la nivel mondial.^[275] În 2022, volumul total al comerțului exterior a atins 907 miliarde USD. Exporturile și importurile au înregistrat niveluri record, totalizând 479,52 miliarde USD, respectiv 427,60 miliarde USD. China, Statele Unite și Japonia sunt principalii parteneri comerciali ai Taiwanului, cumulând peste 40% din volumul total al comerțului exterior al țării.^[276] China, United States and Japan are Taiwan's three largest trading partners, accounting for over 40 percent of total trade.^[277]

Începând cu anii 1990, relațiile economice dintre Taiwan și China s-au intensificat considerabil. În 2002, China a depășit Statele Unite, devenind pentru prima dată principala piață de export a Taiwanului.^[278] Totodată, China reprezintă cea mai importantă destinație a investițiilor străine directe efectuate de companiile taiwaneze în exterior.^[279] În perioada 1991–2022, valoarea cumulată a acestor investiții a depășit 200 de miliarde USD.^[280] Pe teritoriul Chinei își desfășoară activitatea aproximativ 4.200 de întreprinderi taiwaneze, iar peste 240.000 de cetățeni taiwanezi lucrează în această țară.^[281][282] Deși economia Taiwanului beneficiază de aceste legături, o parte a literaturii de specialitate semnalează o creștere a dependenței economice față de China continentală.^[283] Alte analize subliniază însă că un nivel ridicat de interdependență economică ar face orice intervenție militară extrem de costisitoare și, în consecință, mai puțin probabilă.^[284]

Din anii 1980, numeroase companii din sectorul tehnologic cu sediul în Taiwan și-au extins operațiunile la nivel global.^[285] Taiwan ocupă un rol strategic în lanțul global de aprovizionare cu semiconductori avansați, sector considerat un element central al securității economice și tehnologice a țării. Dezvoltarea Taiwanului în această industrie-cheie este atribuită în principal companiilor Taiwan Semiconductor Manufacturing Company și United Microelectronic Corporation.^[286] Taiwan Semiconductor Manufacturing Company, fondată la 21 februarie 1987, avea în decembrie 2021 o capitalizare bursieră echivalentă cu aproximativ 90% din produsul intern brut al Taiwanului.^[287] Compania se situează pe locul nouă la nivel mondial în funcție de capitalizarea bursieră și este cel mai mare producător de semiconductori din lume, depășind Intel și Samsung.^[288][289] United Microelectronic Corporation reprezintă un alt actor major al industriei taiwaneze de înaltă tehnologie, concurând cu producători internaționali precum GlobalFoundries în segmentele de procese de fabricație mai puțin avansate și în producția de plachete de siliciu.^[290] Alte companii tehnologice cunoscute cu sediul în Taiwan includ producătorii de computere personale Acer și Asus, precum și Foxconn, unul dintre cei mai mari producători de electronice pe bază de contract la nivel mondial.^[291]

Taiwan este, de asemenea, un important producător mondial de biciclete și componente pentru biciclete, furnizând aproximativ 40% din totalul bicicletelor importate în Europa. Potrivit unor investigații jurnalistice, în ultimele decenii anumite segmente ale industriei ar fi recurs la practici de exploatare a forței de muncă migrante pentru a-și spori productivitatea. Acestea ar include îndatorarea forțată a lucrătorilor, reținerea documentelor de identitate, reținerea salariilor și condiții de locuire necorespunzătoare, precum și amenințări și acte de intimidare. Taiwan se numără printre puținele state care permit intermediarilor de muncă perceperea unor taxe ridicate de recrutare lucrătorilor migranți. Relatările recente privind aceste practici au determinat unele companii să își asume angajamente de reformă.^[292] În replică, asociația comercială taiwaneză a afirmat că producătorii de biciclete respectă legislația muncii și implementează măsuri pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă.^[293]

Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor din Taiwan este autoritatea guvernamentală de rang ministerial responsabilă de formularea politicilor publice, administrarea și coordonarea rețelei naționale de transport. Transportul civil este caracterizat prin utilizarea pe scară largă a motocicletelor și scuterelor, încadrate administrativ ca vehicule motorizate pe două roți. În martie 2019 erau înmatriculate 13,86 milioane de astfel de vehicule, de aproximativ două ori mai multe decât autoturismele.^[294]

Infrastructura rutieră și cea feroviară sunt concentrate preponderent în zonele de coastă, unde este localizată majoritatea populației. Rețeaua de autostrăzi are o lungime totală de 1.619 km. Transportul feroviar este utilizat în principal pentru servicii de transport de pasageri, transportul feroviar de marfă având o importanță relativ redusă. Taiwan Railways Administration exploatează rețeaua feroviară convențională, structurată pe un traseu circular în jurul insulei, în timp ce Taiwan High Speed Rail operează servicii feroviare de mare viteză de-a lungul coastei de vest. Sistemele de transport public urban includ rețelele de metrou din Taipei, Kaohsiung, Taoyuan, New Taipei și Taichung, care deservesc principalele aglomerări urbane și reprezintă un element esențial al mobilității urbane.

Principalele aeroporturi comerciale sunt Taiwan Taoyuan, Kaohsiung, Taipei Songshan și Taichung, Aeroportul Taiwan Taoyuan îndeplinind funcția de principal hub aerian internațional al țării. În prezent, funcționează șapte companii aeriene taiwaneze de transport aerian de pasageri, dintre care cele mai mari sunt China Airlines și EVA Air.

Transportul maritim este asigurat prin șapte porturi maritime internaționale: Keelung, Taipei, Suao, Taichung, Kaohsiung, Anping și Hualien.^[295] Portul Kaohsiung a înregistrat cel mai ridicat volum de trafic de marfă din Taiwan, gestionând aproximativ 440 de milioane de tone de mărfuri, ceea ce a reprezentat 58,6% din volumul total al traficului portuar național (throughput portuar) în 2021.^[296] În clasamentul porturilor următoare după volumul de marfă manipulat s-au situat Taichung (18,6%), Taipei (12%) și Keelung (8,7%).

Resurse bibliotecare
Despre Taiwan
Resurse în biblioteca ta Resurse în alte biblioteci

• Taiwan Arhivat în 9 ianuarie 2021, la Wayback Machine.. The World Factbook. Central Intelligence Agency.
• Taiwan din UCB Libraries GovPubs (arhivat)
• Profil de țară: Taiwan – BBC News
• Notă informativă: Taiwan – Departamentul de Stat al Statelor Unite
• 400 de ani de istorie a Taiwanului. New Taiwan, Ilha Formosa.
• Previziuni-cheie de dezvoltare pentru Taiwan – International Futures
• Chinese Taipei. OCDE.
• Atlasul Wikimedia pentru Taiwan

• Biroul Guvernului
• Biroul Președintelui
• Yuanul Executiv
• Yuanul Judiciar
• Yuanul de Control
• Yuanul de Examinare
• Ministerul Afacerilor Externe
• Ambasadele și misiunile Republicii China (Taiwan) în străinătate
• Taiwan – Inima Asiei. Arhivat în 23 d.Hr., la Wayback Machine.. Biroul de Turism. Republica China (Taiwan).